MyEpona

Altă adresă

2011-10-01T20:14:00.006+03:00

În continuarea acestui blog, http://secondepona.wordpress.com/
Dar asta nu înseamnă că voi renunţa la cel de faţă. Încă nu.

Stins era totul...

2011-09-17T15:40:00.002+03:00

Stins era totul, zeii mei se sparseră-n ţăndări.
Atunci am venit la tine, nu ştiam cine eşti.
Am venit ca o pală de vânt în noapte.
Am venit pe neaşteptate, ca tine: erai acolo!
Am venit cum vine fericirea, când toate răspunsurile
au amuţit
şi luminează doar o-ntrebare.
Am venit ca furtuna, ca o aversă -
şi în amar ai aprins
înaintea ochilor mei un alt răsărit. (GUNNAR BJÖRLING)

Foto: China Hamilton

Valeria Seciu

2011-07-28T14:11:00.002+03:00

Pentru postarea cu nr. 100, o fotografie a unei actriţe pe care o apreciez nespus, din filmul Înainte de tăcere în regia lui Alexa Visarion. Sursa: CineMagia.ro. Toate cele bune.

Alesul

2011-07-21T11:40:00.004+03:00

Cu ultimul sau penultimul său roman, nu mai ştiu exact, Alesul (Der Erwahlte) Thomas Mann m-a impresionat tot timpul. L-am citit prima oară acum câţiva ani, mulţi, pare-mi-se. Zilele astea l-am găsit la un anticariat. Autorul, cum scrie în prefaţa cărţii, şi-a găsit subiectul în timp ce lucra la Doctor Faustus, nimerind în Gesta Romanorum peste relatarea unui anume Elimandus „despre miraculoasa graţie a lui Dumnezeu şi naşterea fericitului papă Gregor”. Apoi citeşte poemul lui Hartmann von Aue, Gregorius de pe stâncă sau povestea despre păcătosul cel bun.

O jucăuşă poveste medievală. Cât mai scurt: În Flandra şi Artois trăia odinioară ducele Grimald. Acesta avu doi gemeni, un băiat şi o fată, numiţi Wiligis şi Sybilla. Nevasta ducelui moare la naştere. Peste şaptesprezece ani moare şi ducele. Tot atunci, când leşul lui zăcea în cripta castelului, „... după sfatul rău al lui Satan, spre bucuria lui spurcată, care se amăgeau crezând că este a lor, chiar în aceiaşi noapte fratele se împreună cu sora, precum bărbatul cu femeia şi iatacul lor, de sus, din donjon, în jurul căruia se roteau bufniţele, a fost atât de plin de giugiuleli şi pângărire, mânie, sânge şi faptă mârşavă, că mi se rupe inima de milă, ruşine şi necaz şi abia dacă le mai pot spune pe toate.” Am uitat să amintesc că autorul pune cuvintele povestirii în peniţa unui călugăr. Desigură că sora rămâne însărcinată. Wiligis pleacă să se pocăiască, dar, fire sensibilă, moare pe drum din cauza efortului. Sybilla naşte un băiat pe ascuns şi-l trimite într-un coş umplut cu bani pe ape. Copilul este de găsit de călugări şi crescut ca atare. La optsprezece ani, tânărul numit acum Grigors află adevărul despre el şi pleacă să-şi găsească părinţii, traversează marea şi o găseşte pe maică-sa. Neştiind unul de celălalt, cei doi se căsătoresc şi au două fete. [sic!]. Peste câţiva ani, amândoi află adevărul. Penitenţa lui Grigors este neobişnuit de aspră. Petrecu şaptesprezece ani pe o piatră în mijlocul unui lac, legat cu lanţuri, transformându-se treptat într-o creatură pâsloasă şi ţepoasă, nu cu mult mai mare decât un arici. Din nou [sic!]. Apoi, în timp ce la Roma se căuta un nou Papă, doi prelaţi au viziunea unui miel vorbitor care-i trimite să găsească stânca unde era Grigors, deoarece el este cel ales să devină cel mai glorios şi important păstor al creştinităţii. Îl găsesc şi-l aduc la Roma, pe drum Grigors redevine un bărbat respectabil şi este ales noul Papă. Dar cât de necruţătoare a fost penitenţa lui, dacă Dumnezeu l-a înălţat peste toţi păcătoşii! Peste câţiva ani, mama/soţia/sora/?... vine în audienţă la el pentru a-şi mărturisi îngrozitoarele păcate. Această scenă mi se pare cea mai frumoasă din toată cartea. Sfântul Părinte îi ascultă confesiunea, iar cei doi se recunosc şi se iartă şi harul divin pluteşte peste micimea omenească. Iată un fragment din dialogul final:

„ - ... O nouă temă, preascumpo, am pune în faţa sufletului tău, dar una plină de îndurare: să înţelegi tripla unitate a copilului, soţului şi papei.

- Îmi vine ameţeală!

- Înţelegeţi-o, Sybilla. Noi suntem fiul vostru!

Ea se plecă zâmbind spre perna pe care ţinea mâinile, în timp ce lacrimile i se rostogoleau pe obrajii slăbiţi de vârstă şi penitenţă. Şi spuse printre zâmbete şi lacrimi:

- Ştiu de mult.

- Cum? zise el. M-aţi recunoscut sub boneta papală după atâţia ani?

- Sfinţia voastră, de cum v-am văzut. Vă recunosc întotdeauna.

- Şi atunci doar te-ai jucat cu noi, doamnă uşuratică.

- Dacă aţi vrut să vă jucaţi cu mine...

- Noi ne gândisem să-i oferim un divertisment lui Dumnezeu.

- La asta v-am ajutat cu plăcere.”

Extraordinar. Maxim Mărturisitorul scria că noi înşine, ca o floare ce nu ţine decât o clipă, „merităm cu adevărat să fim numiţi un joc al lui Dumnezeu.” Plaudite, cives!

Pereţii

2011-07-19T09:19:00.004+03:00

În perioada în care oraşele sunt invadate, în ciuda crizei năucitoare, de construcţii şi lucrări, de blocuri ridicate în grabă sau cu minuţiozitate, cele apărute în timpul comunismului rămân în continuare singurul refugiu pentru majoritatea populaţiei urbane. Ori aceste blocuri, comode cum sunt, au un mare dezavantaj. Pereţii. Pereţii, subţiri ca hîrtia sau mai groşi, suferă de o lipsă de consistenţă uimitoare. Dacă îţi lipeşti urechea de ei, auzi cu uşurinţă tot ceea ce se petrece în apartamentele vecine, conversaţiile locatarilor, devii la curent cu problemele lor, pătrunzi cu entuziasm în viaţa lor personală şi, la un moment dat, chiar te simţi ca făcând parte din familia lor. Uneori îţi vine să baţi la uşa lor, atunci când, într-o ceartă, vorbele aruncate devin mai grele iar conflictul pare interminabil şi, dacă binevoiesc să deschidă, să le spui cât se poate de blând că tu ai soluţia la problemele lor. Ei te vor privi puţin surprinşi, la început, poate chiar îţi vor trânti o înjurătură în faţă, dar după câteva clipe de reflecţie, vor începe să creadă că poate ai dreptate. Te vor pofti să te aşezi pe canapeaua din sufragerie, arsă în câteva locuri cu ţigara (tu vei rememora şugubăţ, în gîndul tău: „De câte ori ţi-am spus, boule, să nu mai fumezi în cameră!”) şi îţi vor întinde o ceaşcă cu cafea. Te vor asculta cu atenţie şi vor conchide că ai dreptate. Se vor îmbrăţişa împăcaţi, iar tatăl chiar va mângâia bine dispus copilul pe cap. Apoi tu îi vei părăsi satisfăcut, mulţumit că prezenţa ta de spirit şi auzul ascuţit au contribuit la soluţionarea unei gâlceve pe cale să degenereze într-un război în toată regula. Dar, nu înainte de a asculta şi tu, resemnat, sfaturile pertinente ale dragilor vecini, care îţi vor reaminti că ai uitat să plăteşti întreţinerea pe luna curentă, deşi nevasta te roagă să nu uiţi de asta în fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la servici. Îţi vor întinde mâna cordiali şi făcându-ţi cu ochiul, te vor bate părinteşte cu mâna pe umăr şi te vor ruga să o laşi şi tu mai uşor cu băutura şi cu ţigările, doar nu staţi atât de bine cu banii şi, vorba aceea, criza...

Ce dezavantaj?! Slavă Domnului de pereţii subţiri ai blocurilor, altfel toate problemele şi conflictele nu îşi vor găsi un sfârşit mulţumitor în vecii vecilor...

Caii

2011-05-26T10:10:00.004+03:00

Un poet din Nicaragua, Pablo Antonio Cuadra, pe care l-am descoperit ieri în culegerea lui Marin Sorescu Tratat de inspiraţie. Iată:

"Caii coboară în zori.

Intră în lacul de aur şi-naintează
- val după val
arcuitul gât şi coamele -
spre orbitoarea transparenţă.
Băieţi goi
le spală crupele
şi ei îşi înalţă
beţi de lumină
stampa lor veche.
Ascultă
- urechea ciulită -
subtila trâmbiţă a dimineţii
şi privesc
vastul câmp de bătaie.
Atunci visează
- clocoteşte
cutezanţa de demult -
se reîntorc
la zilele eroice,
când fierul
îi înapoia soarelui lăncile sale
mânji albi
escadroane de-argint
şi ţipătul foarte-ndepărtat al păsărilor
şi vântul.
Dar se-ntorc.

Cravaşă
(e timpul.)

Sub bici
se-nşiruie spre pământ
- coboară fruntea -
şi înhămaţi
la căruţă
visul
rămâne
în urmă
adormit
vântul."

Foto: Allan Grant.

Îngerul a strigat!

2011-05-24T20:56:00.005+03:00

Fănuş Neagu a murit, târfă dulce, două tristeţi, trandafir cu ochii scoşi, numai morţii sunt frumoşi, paharul e gol, zeii nu-i mai culegem cu arcanul, poate că Dumnezeu se va trezi odată, acolo, în pădurea de dafin, Dragoste şi Beţie, în vecii vecilor, amin!
Foto: Fănuş Neagu în drum spre Brăila (1987). Sursa: www.jurnalul.ro

Sabato

2011-04-30T22:50:00.004+03:00

M-a întristrat vestea morţii lui... Era bătrân, ştiu, dar niciodată nu e uşor. Am căutat în mine nişte cuvinte prielnice momentului, dar nu am găsit.
"...deoarece sufletul nu se poate arăta privirii noastre decât prin mijlocirea materiei şi asta e o slăbiciune a sufletului, dar şi o curioasă subtilitate."
Rămâne Tunelul, rămâne Despre eroi şi morminte, veşnic Abaddon exterminatorul, cărţile adolescenţei mele şi ale prezentului. Odihnească-se în pace.

Somewhere

2011-04-25T10:18:00.005+03:00

Abia recent am văzut Somewhere regizat de Sofia Copolla, apărut în 2010. Nu este chiar Lost in Translation, dar apar nişte teme asemănătoare. Subiectul filmului e simplu: un actor de succes cam debusolat (Stephen Dorff) trebuie să aibă grijă de fiica lui de unsprezece ani Cleo (interpretată de Elle Fanning, pe care o ştiam din serialul Lost Room şi din Phoebe in Wonderland), asta în timp ce trebuie să-şi rezolve propriile probleme cauzate de plictiseală şi izolare. Provocate, la prima vedere, de faimă şi de viaţa hollywoodiană (să zicem). Protagonistul bea, fumează, ia pastile, mai petrece, din când în când cu prietenul său, are parte de femei frumoase care i se oferă cu uşurinţă, îşi conduce maşina luxoasă, dar începe să devină plictisit de toate lucrurile acestea, nu mai simte nimic. Lehamite. Nici gemenele voluptoase care îi dansează în camera de hotel, în timp ce el se recuperează după o căzătură, nu-l mai sensibilizează. E singur. Şi aici intervine fiica lui. La început, nişte cadre subliniază perfect detaşarea în care trăieşte actorul, distanţat de problemele adevărate, dar apoi, prin gesturi simple, tandreţea dintre tată şi fiică iese la iveală. Sunt în filmul ăsta nişte scene care mi-au plăcut foarte mult. Când Cleo patinează şi el o urmăreşte surprins şi impresionat, apoi o întreabă când a învăţat să patineze, pentru ca ea să-i răspundă că ia lecţii de trei ani... Apariţia de câteva secunde în lift a lui Benicio Del Toro. Scena cu mulajul capului său, esenţială, când trebuie să rămână nemişcat patruzeci de minute, singur, cu toată chestia aceea albă şi mâloasă pe faţă, respirând cu greu. Sunt mai multe momente. Filmul trebuie văzut.

Piesa care se aude pe fundal, Love Like a Sunset e cântată de formaţia franceză Phoenix, iar cea care acompaniază secvenţa grozavă de la piscină sau trailerul filmului e cântată de The Strokes, I'll Try Anything Once. Sfârşitul filmului e minunat. Atât am avut de împărtăşit.

Banshee

2011-04-18T20:28:00.006+03:00

"Nimeni nu pare s-o fi zărit; e mai curând geamătul ce produce panică în nopţile din Irlanda şi (după Demonologia şi Vrăjitoria lui Sir Walter Scott) în ţinuturile muntoase din Scoţia, decât o formă. Anunţă, sub ferestre, moartea cuiva din familie. E privilegiul special al anumitor seminţii de viţă nobilă, cu sânge celt curat, necorcit cu cel latin, saxon sau scandinav. O aud şi cei din Ţara Galilor sau Britania. E din stirpea zânelor. Geamătul ei se numeşte keening." (Din Cartea fiinţelor imaginare, de J. L. Borges)

The Fine Art of Surfacing

2011-04-16T10:03:00.003+03:00

În 1979 formaţia irlandeză Boomtown Rats a compus o piesă intitulată I Don't Like Mondays care a avut un succes destul de mare. Asta dacă ne gândim că şi astăzi o mai auzim la radio sau o vedem din când în când pe posturile muzicale. Ei bine, ceea ce puţini ştiu (sau aşa cred eu) e că melodia a fost compusă imediat după ce Bob Geldof (The Wall, desigur) a auzit ce s-a petrecut în ianuarie la San Diego, California. Un act de violenţă cu totul şocant pentru vremurile acelea. Brenda Ann Spencer, o adolescentă de şaisprezece ani, al cărei tată i-a oferit cadou de Crăciun o puşcă semiautomată (!), a deschis într-o banală zi de luni o fereastră din casă, a sprijinit arma de pervaz şi a început să tragă în copiii care aşteptau liniştiţi să intre la şcoala de peste drum. Rezultatul acestui impuls criminal: doi morţi şi nouă răniţi. La întrebarea poliţiştilor de ce a făcut ceva atât de groaznic, ea ar fi replicat destul de senină: "I just did it for the fun of it. I don't like Mondays. This livens up the day." Boomtown Rats s-au inspirat din cazul ăsta şi aşa a ieşit o piesă grozavă cu nişte versuri pe măsură. Nu le dau pe toate.

...And daddy doesn't understand it,
He always said she was as good as gold.
And he can see no reason
'Cause there are no reasons
What reason do you need to be shown?...

Tell me why?
I don't like Mondays.
I want to shoot
The whole day down…

... All the playing's stopped in the playground now
She wants to play with her toys a while.
And school's out early and soon we'll be learning
And the lesson today is how to die.

And then the bullhorn crackles,
And the captain crackles,
With the problems and the how's and why's.
And he can see no reasons
'Cause there are no reasons
What reason do you need to die?

Nu ştiu de ce m-am simţit dator să împărtăşesc lucrul acesta. Chiar nu ştiu. Şi apoi, nici nu-mi place atât de mult Boomtown Rats. Abisul şi absurdul actului criminal, în schimb... Am fost intrigat mereu. Probabil de la Poe mi se trage. L-am citit în copilărie de prea multe ori. Auguste Dupin şi restul.

Local familial

2011-04-06T10:33:00.003+03:00

Cristian Popescu aleargă repede-repede dintr-o parte în alta a camerei şi se loveşte cât mai tare de pereţi ca să sune ca un clopot. Eu aud clopotul răsunând, la fel şi clinchetul tramvaiului.
6. Bunicul spunea că ferestrele sunt lipite pe zidul neted al blocului. Lipite ca nişte etichete pe borcanele de compot, ca afişe pentru muzeul înfiinţat în apartament. Spunea că de pe vremea lui sunt lipite acolo. Îi răspundeam cu toţii că o să dezlipim ferestrele de pe zidul neted al blocului, o să le vindem drept ziare pe stradă, le vom folosi drept cearşaf unsuros pe cele de la sufragerie. Şi-apoi, bunicule, tu ai să priveşti cât vrei de la pervazul lor. Bunicul are un copăcel sub fereastră şi ca să fie de-o vârstă cu el a dat copăcelul cu lac. A împăiat poza bunicii şi plânge şi-i spune pe numele de fată. Bunicul şi-a dat şi ridurile cu lac, a devenit maestru în artizanat, le lustruieşte în fiecare dimineaţă cu o cârpă moale. Bunicul e june. Perna şi-a umplut-o cu pământ ca să se mai obişnuiască. Priveşte pe fereastră şi spune: "Azi-mâine, am să plec în lume să vă găsesc un rost, un nume". (Din Familia Popescu)

Şapte înţelepţi

2011-04-03T18:50:00.004+03:00

Desigur că majoritatea celor interesaţi ştiu câte ceva despre Dao De Jing, Lao Zi (ce îl lăsase stupefiat pe Confucius, în urma unei întâlniri apocrife – „nu ştiu cum urcă el la cer pe nori şi pe vânt”) sau Zhuang Zi (care se întreba dacă el visează că este un fluture care zboară, sau e fluturele care visează că este Zhuang Zi). Bine, deci avem: wu wei, nonviolenţă, tot „ceea ce e mlădios”, unitatea fiinţei, multe iluzii şi treburi iluzorii, Calea, extaz, Femela întunecoasă, treizeci de spiţe, Zeul Văii, Gol realizat în noi, Originea lucrurilor, Insulele minunate, zboruri magice, Câmpuri de Cinabru şi Cei trei Viermi care hălăduiesc pe acolo, iarăşi Împăratul Galben şi Măreţii Nemuritori.

Am găsit, în schimb, în cartea Elemente de taoism de Martin Palmer o poveste interesantă. (Cu povestea asta l-am făcut extrem de curios pe prietenul M. multă vreme.) Este vorba despre faimoşii sau infamii Şapte Înţelepţi din Crângul de Bambus, poeţi taoişti cărora le plăceau foarte mult să stea întinşi printre pomi, departe de lume şi convenţii, să facă rime, să discute şi să bea în neştire. Iubeau nespus alcoolul, poeţii ăştia... Liu Ling, de exemplu, găsea o mare satisfacţie în a se plimba gol-goluţ prin casă, însoţit mereu de o butelcă cu vin şi astfel să-şi primească invitaţii, în special pe înfumuraţii confucianişti. În faţa nemulţumirii lor le răspundea aşa: „Dar întregul univers este oraşul meu; lumea este zona mea familiară; oraşul este casa mea, iar camerele sunt hainele mele. Ce căutaţi, deci, în pantalonii mei?” Altul, Hsi K’ang a sfârşit, în cele din urmă, executat, „pentru că a fost implicat într-un caz de adulter destul de neplăcut”. Închei. Din tufişuri şi păduri, voie bună tuturor!

The Brøken

2011-03-13T14:01:00.001+02:00

Am revăzut ieri The Broken, din 2008, cu Lena Headey în rolul principal. Filmul a avut premiera la Sundance şi a fost prezentat la festivalul anual After Dark Horrorfest, un festival, cum îi zice şi numele, al genului horror. Pe lângă Headey, filmul beneficiază de folosirea unor motive dragi mie, ca dublul, oglinda sau invadatorii din alte lumi (vezi clasicul Village of the Damned din ’60 sau mai recentul Body Snatchers din ’93, al inconfundabilului Abel Ferrara). Filmul este destul interesant şi cu ceva înfricoşător pe undeva, ceva ce ţine de nişte temeri vechi de-ale mele, mai adânci. Subliniez două chestiuni. 1. Sindromul Capgras, despre care se şi aminteşte într-o scenă, o tulburare psihică în care bolnavul îi vede pe ceilalţi, rude, prieteni sau pe el însuşi drept impostori, dubluri; sparge sau acoperă toate oglinzile din casă. Sindromul este ascociat cu schizofrenia. 2. Animalele din oglinzi, textul lui Borges din Cartea fiinţelor imaginare. Într-o legendară epocă a Împăratului Galben, lumea oglinzilor era unită cu lumea oamenilor; lumile erau diferite, nu erau deloc asemănătoare, ca astăzi. Cele două împărăţii trăiau în pace. Dar, într-o noapte, făpturile din oglinzi au trecut de partea cealaltă şi au invadat pământul. Mai bine îl las pe maestru: „Forţa lor era mare, însă, în urma unor bătălii sângeroase, artele magice ale Împăratului Galben au ieşit învingătoare. Acesta i-a respins pe năvălitori, i-a închis în oglinzi şi le-a impus pedeapsa de-a repeta, ca într-un fel de vis, toate actele oamenilor. I-a lipsit de forţa şi de înfăţişarea lor şi i-a redus la starea de simple reflectări servile. Cândva, de bună seamă, ei vor scutura această letargie magică.” Oare astfel se justifică, cumva, spaima mea? Să citim în continuare: „Cel dintâi care se va deştepta va fi Peştele. În adâncul oglinzii vom percepe, la început, o linie foarte subţire, iar culoarea acestei linii nu va semăna cu nici o altă culoare. Apoi, vor începe să se trezească şi celelalte forme. Treptat vor începe să se deosebească de noi, treptat vor înceta să ne imite. Vor sparge barierele de sticlă sau metal şi, de rândul acesta, nu vor mai fi învinse... Alţii cred că, înainte de a începe năvala, vom auzi în adâncul oglinzilor un zăngănit de arme.” Revenind la film, dacă intri în atmosfera apăsătoare şi te laşi purtat de ea, este posibil să savurezi finalul, chiar dacă l-ai prevăzut de mult. De ce filmul ăsta? La el m-am gândit după ce am vizionat Black Swan, glorie lui Darren Aronofsky şi minunatei Natalie Portman. Da, da, glorie lor zic.

Such a shame

2011-02-22T21:18:00.000+02:00

Such a shame to believe in escape…

This eagerness to change…

Glory of the 80's! (Talk Talk)

Tombuctu

2011-02-18T15:48:00.004+02:00

Mă gândesc des, în ultimul timp, la mândrii tuaregi, la nesăbuita lor foame de spaţii nesfârşite, la frica lor borgesiană de ziduri, de locuri închise. Regi netemători, ei îşi împărţeau cu scorpionii stăpânirea deşertului. Cândva erau pretutindeni, acolo unde valurile de nisip ameninţau cerul, se întindeau în nordul Africii, în Mali şi în Mauritania, în Niger şi în Algeria, lumea lor era o nesfârşită fugă, o întrecere cu cămilele preţios împodobite. Ramură nomadă a berberilor, războinici albaştri, după vălul purtat de bărbaţi pe faţă care se decolorează în timp pe pielea feţei, numele lor în arabă ar fi însemnat „cei abandonaţi de zei”. Hainele lor tradiţionale din păr de cămilă erau şi ele vopsite în albastru, albastru ca cerul şi marea, ca sufletul meu. Musulmani, ei stabileau filiaţia şi dreptul la moştenire după mamă; femeia tuaregă era liberă şi respectată. Asta e bine. Acum, când vara s-a sfârşit, visez că mă plimb printre zidurile legendarei cetăţi Tombuctu, că în jur valurile de nisip mă protejează iar eu, în căldura uscată a zilei, adorm la umbra răcoroasă a unei străvechi moschee. Adorm pe pământ şi vântul îmi risipeşte toate amintirile. Ce iluzie, îmi spun, că trăim pentru ceilalţi... Visez că sunt pentru totdeauna. Marea rămâne ceva prea preţios...

Borgesiană II

2011-02-10T08:51:00.006+02:00

Dimineaţa, când cuvintele îşi găsesc cu greu rostul, mi-am amintit în schimb de ceva, o întâmplare între nişte prieteni, un dialog aprins, o dezbatere... Nu mai ştiu decât un singur lucru cu certitudine, că atunci am crezut din tot sufletul că nu există vorbe mai frumoase decât cele ale lui Homer, de la începutul epopeii:

„Cîntă, zeiţă, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,

Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse:

Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,

Trupul făcându-le hrană la cîni şi la feluri de pasări....”

Mânia eroului mi se pare atât de veche, de grea, de testamentară... Pentru Borges Homer era Făuritorul, cel care, la început, „nu zăbovise niciodată în desfătările aducerii aminte”... Mai târziu, când va realiza cu groază că universul începe să-l abandoneze, lăsându-l în întuneric, orb, urlă, căci „pudoarea stoică nu fusese încă imaginată”. Dar deznădejdea nu era în plan. „Cu adâncă uimire înţelese. În acea noapte a ochilor lui muritori, spre care cobora acum, îl aştepta din nou iubirea şi primejdia. ...un zvon de glorie şi hexametri... zvonul acelor Odisee şi Iliade spre care îl chema destinul, pentru a le cânta şi a le face să răsune, concav, în amintirea omenească. Ştim toate aceste lucruri, dar nu şi pe acelea pe care le-a simţit în clipa când a coborât către ultima umbră.” Probabil Borges şi-a surâs ca un demiurg poznaş, când a născotit rândurile acestea, pentru că ştia că umbra se va pogorî şi asupra ochilor săi şi încă o dată a rămas uimit cum vârtejul coincidenţelor îl lua pe sus, scrisul nu rămâne niciodată numai un simplu joc, da, da, confirm şi eu pentru asta.

Un cal orb

2011-01-19T15:24:00.006+02:00

... alergând printre ruinele oraşului şi nici măcar moartea nu îndrăznea să-l încalece.

"Dealtminteri, germanii cred că nici a-i închide pe zei între pereţi, nici a-i plăsmui în chip de om nu se potriveşte cu măreţia Celor de sus: ei le-nchină dumbrăvi şi păduri şi dau nume de zei unei taine pe care, în acele singurătăţi, o văd numai cu ochii evlaviei lor... Semnele şi sorţii le păzesc cu mare sfinţenie... Un obicei numai al acestui neam este să cerce şi presimţirile şi prevestirile cailor. Aceşti cai, albi şi nepângăriţi de nici o muncă făcută pentru oameni, sunt hrăniţi pe socoteala obştii tot în pădurile şi dumbrăvile acelea; după ce-i înhamă la un car sfânt, preotul şi regele sau mai marele obştii merg pe lângă ei şi iau aminte la nechezatul şi sforăitul lor. Şi nici o altă prevestire n-are mai mult crezământ decât aceasta, nu numai în norod, ci şi la fruntaşi; în adevăr, şi unii şi alţii socotesc că preoţii sunt servitorii zeilor iar caii-s ştiutori gândurilor acelora." (P. Cornelius Tacitus, Despre originea şi ţara germanilor)

And So Is Love

2010-12-15T17:28:00.005+02:00

I can't go on. I'm torn between what I was and what is to become of me. In these shoes every step I take is laced with madness. They fill me with pain and confusion and with thoughts that are not my own. I have danced their dances....

I see me falling. I feel my fear....And yet I was never here.

These shoes are all anger and passion. I am possessed. And I no longer have the strength to fight them.

Call upon those you love.

Kate Bush: The Line, The Cross, The Curve (1993)

Tatie

2010-12-13T00:17:00.003+02:00

Problema traiului zilnic... E bine şi aşa. Grace under pressure. Îl îndrăgesc foarte mult pe Papa, se ştie bine asta, de aceea, cele ce urmează nu ar trebui să mai surprindă pe nimeni. Tatie, cum îl dezmierda soţia, Hadley, pisica F. Pussy şi Mister Bumby (primul născut) mai ocupau şi un apartament deasupra unei fabrici de cherestea. Când ieşeau în oraş felina se transforma într-o dădacă de nădejde. „F. Pussy se culca însă lângă Bumby în pătuţul cu plasă înaltă, stătea cu ochii ei mari, gălbui, aţintiţi asupra uşii şi nu lăsa pe nimeni să se apropie de el...” Când avea timp el scria concentrat „ca un porc orb”, ca un om singur în junglă, cum i-a zis cineva. Dar erau nespus de fericiţi, aşa cum scriitorul nu va mai fi vreodată. Iarna plecau la schiat în munţi, iar primăvara, la Paris... Printre rânduri se ridică dragostea. Nu răzbate. „Singurul lucru care ne putea strica bucuria erau oamenii şi dacă evitam orice întâlnire cu ei, ziua mi se părea nelimitată. Oamenii îţi îngrădesc întotdeauna fericirea, cu excepţia câtorva, foarte puţini la număr, care sunt la fel de plăcuţi ca primăvara însăşi.” Scriitorul va recunoaşte mereu că acelea au fost zilele cele mai frumoase din viaţa lui, de aceea, acest simplu fragment de dialog mă întristează foarte mult:

„- Aşa-i că nici unul dintre noi nu va iubi niciodată pe altcineva?

-Nu, niciodată.”

Atât de mult lemn în locuinţa aceea şi el nu s-a gândit să bată.... În cele din urmă realizezi că oriunde ai fi şi nu conteză cât timp ai avea la dispoziţie, totul poate fi o sărbătoare de neuitat dacă ştii cum să iubeşti. Şi gata, mi-am luat porţia de Hemingway pe anul ăsta! Mda, sărbătorile astea...

Foto: Ernest, Hadley şi Jack (Bumby), Austria, 1925

Mister Awfully Nice

2010-12-11T12:19:00.003+02:00

„Domnul grozav de amabil”, aşa îi spunea Sylvia Beach lui Hemingway; de la librăria ei, Shakespeare and Company, scriitorul împrumuta cărţi, uneori şi bani. Îmi place cum Gertrude Stein, pe care cuplul o vizita des în apartamentul/studioul ei îi caracterizează o povestire: inaccrochable. „... este ca un tablou, pe care pictorul l-a pictat, dar pe urmă nu poate să-l agaţe într-o expoziţie şi pe care nimeni nu-l cumpără, fiindcă nu ştie unde să-l atârne.” În general, lui Stein (în fapt mecanicului ei) i se acordă credit pentru expresia une génération perdue, ce caracterizează viaţa tinerilor după primul război mondial.

Apoi el în vede pe Ezra Pound: “Ezra îşi judeca semenii cu mai multă îngăduinţă creştinească decât mine. Scrisul său, când îi izbutea într-adevăr, atingea perfecţiunea, iar în greşelile lui era aşa de sincer, aşa de legat de ele, şi cu oamenii se purta atât de frumos, încât l-am privit întotdeauna ca pe un fel de sfânt. Asta cu toate că era irascibil, cum se prea poate să fi fost şi mulţi dintre sfinţi.” Degeaba îl învaţă Hem câteva mişcări din box, Pound va fi arestat mai târziu, în ’45 sub acuzaţia de trădare şi propagandă fascistă la radio şi va fi ţinut trei săptămâni în cuşcă, apoi declarat bolnav mintal şi internat. Este ceva sfinţenie în toată treaba asta, pare-mi-se…. Dar şi Hemingway purta pecetea Vieţii, cum i-a spus odată un poet care o purta pe cea a morţii şi pe care îl chema la fel, Ernest. Scriitorul s-a dovedit însă demn de acest nume, având în vedere că Ernest se pronunţă la fel ca earnest (serios, conştiincios).

Şi iată un lucru adevărat şi pentru Mr.Cairo: şi el s-a pierdut mulţi ani în lumea minunată dăruită de scriitorii ruşi; de fapt, nu cred că a părăsit-o vreodată. “Primii au fost ruşii, apoi toţi ceilalţi. Dar multă vreme au existat pentru mine numai scriitorii ruşi.”

Foto: Hemingway, Paris, circa 1924.

Hem

2010-12-07T10:06:00.007+02:00

La doi ani după ce s-a căsătorit cu prima nevastă, Elisabeth Hadley Richardson, în septembrie ’20, Hemingway se stabileşte la Paris unde cuplul va trăi până în 1926, când cei doi vor divorţa. El o întâlnise pe jurnalista Pauline Pfeiffer. Fitzgerald va remarca ironic că Hemingway avea nevoie de o nouă nevastă pentru fiecare nouă carte. În timpul acesta vor pleca împreună în Elveţia, în Spania, în Italia, iar în Paris vor cunoaşte mari personalităţi ale lumii artistice (Pound, Gertrude Stein, James Joyce, Fitzgerald ş.a. de care poate vom aminti). În Zăpezile de pe Kilimanjaro sunt pomenite, razant, peisajele sărăcăcioase ale unui cartier parisian, care se perindă prin gândurile personajului muribund. Zilele şi nopţile parisiene sunt amintite în volumul postum Sărbătoarea de neuitat.
Toamna, scriitorul părăsea hotelul unde locuia şi unde îşi dăduse duhul Verlaine şi se plimba pe străzi oprindu-se uneori în cafenele triste şi murdare, „cu geamurile aburite de căldura şi fumul dinăuntru” în care singura constantă era clientela de beţivi ai localului; sau se adăpostea în cafenele mai confortabile şi plăcute unde Hem se regăsea înfiorat de prezenţa femeilor frumoase. El scrie astfel: „Te-am văzut, fată frumoasă, şi ai devenit a mea, chiar dacă aştepţi pe altcineva, oricine ar fi, chiar dacă n-am să te mai văd niciodată, îi spuneam în gând. Şi tu eşti a mea. Şi tot Parisul este al meu, după cum eu aparţin acestui caiet şi acestui creion.” Dar el nu umbla aşa, de flori de cuc, aiurea, ci ieşea să se plimbe sau să bea un păhărel după ce termina de scris un capitol sau un episod. Da, era foarte strict în privinţa scrisului, aşa cum va fi de altfel toată viaţa.

Închei partea asta cu un citat hotărâtor într-o anume privinţă: „Ştiu însă că eu mă plimbam singur, deoarece pe atunci nu ne puteam îngădui să ţinem un câine şi nici măcar o pisică şi singurele pisici pe care le cunoşteam erau cele întâlnite prin cafenele şi birturi, ori cotoii mari şi frumoşi ai portăreselor pe care îi admiram la fereastră.” Săracul Hem! Lasă că mai târziu felina F.Pussy va fi un prieten de nădejde...

Foto: Ernest şi Hadley în 1922.

Către Ana Floare

2010-12-03T12:15:00.008+02:00

Talentatul Kurt Schwitters (1887-1948) a îmbrăţişat multe. S-a perindat printr-o grămadă de câmpuri şi curente (suprarealism, dadaism, constructivism), a preluat tehnici din cubism şi expresionism, dar s-a evidenţiat prin dezvoltarea aşa-zisei arte Merz; denumire inspirată dintr-o bucată de ziar găsită aiurea unde cuvântul kommerz fusese rupt, rămânând numai merz. Prezentăm teribila poezie de dragoste An Anna Blume, pe care bunul Mr.Cairo o fredonează în nopţile când se simte niţel vremelnic. (Statornicia lui se situează altundeva.)

O, tu, iubita celor douăzeci şi şapte de simţuri ale mele,
te iubesc! - Tu, al tău, pe tine, ţie, eu, ţie, tu, mie. - Noi?
Asta (fie spus în treacăt) nu se potriveşte aici.
Cine eşti tu, muiere de nenumărat? Tu eşti,
- eşti oare? Oamenii spun că oi fi - lasă-i
să spună, ei nu ştiu cum stă turla bisericii.
Tu porţi pălăria-n picioare şi umbli în mâini,
în mâini umbli tu.
Hei, veşmintele tale roşii tăiate în cute albe!
Roşu, te iubesc Ana Floare, roşu te iubesc! - Tu,
al tău, pe tine, ţie, eu, ţie, tu, mie. - Noi?
Asta (fie spus în treacăt) aparţine jarului rece.
Roşi floare, roşie Ana Floare, ce-mi spun oamenii?
Problemă de concurs: 1. Ana Floare are o pasăre.
2. Ana Floare e roşie.
3. Ce culoare are pasărea?
Albastră e culoarea părului tău galben.
Roşu e gunguritul păsărilor tale verzi.
Tu, fată simplă, în rochie de fiecare zi, tu, iubită
făptură verde, te iubesc! - Tu, al tău, pe tine, ţie,
eu, ţie, tu, mie - Noi?
Asta (fie spus în treacăt) aparţine lăzii cu jăratec.
Ana Floare! Ana, a - n - a, îţi picur numele.
Numele tău picură ca seul moale animal.
Ştii tu asta, Ana, ai aflat-o?
Pţi fi citită şi deandoaselea, şi tu, şi tu,
cea mai minunată dintre toate, tu eşti, din faţă
şi din spate: "a - n - a".
Seu animal picură mângâios pe spinarea mea.
Ana Floare, nătângă făptură, te iubesc!
(Din volumul Poezia germană modernă, în româneşte de Nina Cassian)

Izmir

2010-11-29T11:37:00.006+02:00

Am citit undeva că marele Homer s-ar fi născut acolo. E drept, oricum, că oraşului i-a fost înceţoşată bine vederea, mai ales în timpul marelui incendiu din septembrie 1922. Ori Hemingway pomeneşte şi el de nişte întâmplări din preajma războiului greco-turc (1919-1922) petrecute pe cheile Smirnei. Cred că din timpul evacuării grecilor. Reliefează, în stilul său specific, nişte imagini semnificative, caută să descrie emoţia încărcată de revelaţie. Cam aşa ceva.

"... la Smyrna, unde grecii au frânt picioarele tuturor animalelor de povară şi le-au zvârlit de pe chei să se înece în apa scăzută a mării. Numărul mare al catârilor cu picioarele frânte şi al cailor care se înecau în apa scăzută cerea un Goya care să le picteze. Deşi literal vorbind, cu greu se poate spune că aşteptau un Goya, deoarece existase numai un Goya, mort de multă vreme, şi e foarte puţin probabil că aceste animale, în cazul în care ar fi fost în stare să cheme pe cineva, ar fi voit o reprezentare în pictură a situaţiei lor, ci, mult mai probabil, dacă ar fi putut vorbi, ar fi chemat pe cineva care să le uşureze situaţia." (O istorie ştiinţifică a morţilor)
Acum, chiar nu ştiu de ce trebuie să amintesc şi eu de lucrurile acestea...

Holi

2010-11-17T10:20:00.005+02:00

Îmi place ce crede Virgil Nemoianu. Un nou umanism religios. Revendicarea moştenirii fundamentale a lumii aşa cum este ea: legătura naturală şi organică a activităţii culturale valoroase cu rădăcinile şi perspectivele religioase ale fiinţei umane. Ori asta se tot încearcă de ceva vreme... Of, limitele vremelnicului! Ateismul ca răsfăţ intelectual... Festivalul Holi, festivalul culorilor şi al primăverii este celebrat la sfârşitul lunii februarie sau începutul lui martie în diferite regiuni ale Indiei. Izbânda binelui asupra răului. Bucurie şi muzică. Oamenii veseli aruncă unii în alţii cu pulberi colorate, cu apă colorată, cântă, dansează şi aprind înalte focuri de tabără, încununate cu rugul sfânt Holika Dahan. Suntem departe de zilele primăverii, ştiu, iarna nici nu a început să-şi scoată chipul la iveală, dar puţină culoare şi căldură în sufletele noastre nu strică niciodată. Mai ales în timpurile acestea, când inimile sunt puţine. Nu lăsaţi negura şi lăcustele să vă înconjoare!

Foto: www.descopera.ro/

Remuşcare

2010-11-11T10:28:00.011+02:00

Cineva credea că anumiţi oameni îşi trăiesc vieţile asemenea unor becuri prăfuite şi lipsite de putere, într-un ungher părăsit al casei, iar din când în când lumina străluceşte în ei, pâlpâie pentru puţin timp, pentru ca apoi să se stingă, să cadă din nou în uitare şi beznă. Vremea lor trece printre obiecte nefolositoare, sărace, cenuşii. Fiinţe frauduloase, învechite, care „pasc iarba ofilită a nenorocului”. Puţină mizerie. Necesară înţelegerii trecutului şi respingerii viitorului. Şi, venită ca o remuşcare, o amintire: un efect de lumină şi umbră. Aşezat pe scaun, arctic şi nedumerit, nu puteam vedea peisajul de afară din cauza posturii maiestuoase a cavalerului, iar o plantă cu un nume cunoscut fâlfâia în dreptul feţei mele. Mi-am întors capul şi lângă mine o femeie palidă mă privea fix, şiroind de apă. Cred că trebuia să-mi respect promisiunea, dar nu am făcut-o şi acum este prea târziu. Pentru odihna sufletului meu. Lucrurile acestea s-au petrecut odinioară, toamna, de aceea astăzi am să-mi spun că m-am înşelat, mi-am închipuit totul şi voi închide ochii, ca pentru ultima oară.

Boise

2010-10-11T19:07:00.006+03:00

O prietenă dragă ce-mi cunoaşte preferinţele, părtaşă în dulce incertitudine, mi-a trimis fotografia aceasta cu Hemingway, care m-a lăsat totalmente încântat. Pot spune chiar că am chicotit în sinea mea de plăcere. Fotografii de genul acesta reuşesc ceva ce multe cărţi sau peisaje nu reuşesc. Da, da. Găsesc în ea lucruri extrem de fidele portretului pe care îl aveam în mintea mea despre bătrânul pescar. Ceva pur şi fermecător în toată postura bărbosului, în privirea admirativă cu care îşi urmăreşte felina preferată pe jumătate adormită, lângă o sticlă începută cu vin. Ghicesc un ziar în faţa lui. Camera atât de simplă, masa atât de sigură, ferestrele atât de luminoase... Ce-ar mai fi de scris? Personajul principal îşi aminteşte în Insulele lui Thomas Hudson cum, la Paris, se întorcea de la o vânătoare de porumbei prin parcuri cu o pradă încă vie pe care a dăruit-o băiatului său. Dar în aceeaşi noapte, când părinţii erau plecaţi, motanul cel mare a omorât porumbelul şi l-a adus copilului în pat, mândru de isprava sa „şi-l căra de parcă ar fi fost un tigru ducând în colţi un băştinaş”. Era iarnă şi frig şi se simţea un miros de rumeguş. Şi băiatul povesteşte atât de ireal: „Îmi părea foarte rău că îmi omorâse porumbelul, dar era atât de mândru şi de fericit şi-mi era un prieten atât de bun, încât m-am simţit şi eu mândru şi fericit. Îmi aduc aminte că s-a jucat cu porumbelul şi apoi a venit şi m-a împins cu labele în piept şi a început să toarcă, şi apoi iar a început să se joace cu porumbelul. Şi-mi amintesc că la urmă şi eu şi motanul şi porumbelul am adormit cu toţii de-a valma. Eu ţineam o mână pe porumbel, şi motanul ţinea şi el o mână pe porumbel, apoi noaptea m-am trezit şi motanul mânca porumbelul şi mârâia ca un tigru.” Grozav! Dar este, în esenţă, o carte tare tristă... Motanul Boise apare mai târziu, după ce îi mor doi copii în accident şi el deja nu mai are pentru ce trăi.

Iarăşi o divagaţie semeaţă

2010-10-05T08:39:00.009+03:00

Părăsind Peleşul, mi-am întors capul şi am privit din nou, cu o caldă mâhnire, turlele înalte ale castelului. Am mai trecut prin odăile spaţioase scăldate în lumina blajină a toamnei, m-am resemnat pe la colţuri, în coridoarele lungi le-am ghicit prezenţa, apoi, aşezat pe divan, fugitiv, ilegal, am simţit cum mă preling încetişor în istorie. Adevărata istorie; cea palpabilă, îmbelşugata mândrie a multor nostalgici, regalitatea defunctă. Tacâmurile de aur îşi aşteaptă stăpânii, în lunga şi pustia sală de mese. Dincolo de geamuri umbra cuiva mort în alte veacuri mi-a făcut semn cu mâna. Nu ştiu ce a vrut să-mi transmită; moartea, bănuiam, i-a fost mai plină decât viaţa. Apoi acasă, într-un bar, în faţa unui pahar cu bere, cineva mi-a spus că nu sunt decât o biată ţeavă ruginită prin care curge duhul sfânt. Păcat că am uitat asta. Infidelul de mine! Dar, cum scria Amin Maalouf în Periplul lui Baldassare, „onoarea muritorilor sălăşuieşte poate în nestatornicia lor.” Cine ştie?

O abatere franciscană

2010-09-24T10:34:00.007+03:00

Ieri, prin ceasurile înserării hoinărind uşor, o ascultam pe Katie Melua care mă anunţa cu vocea ei diafană că Broken people get recycled And I hope that I will, când am observat că, de ceva vreme, mă ridicasem cu câteva degete deasupra parchetului şi, cu tot cu scaunul meu directorial, mă învârteam aşa prin cameră. Hm. Am început să-mi amintesc că levitaţia poate fi de două feluri: lucrare diavolească sau dar divin. Sau aşa spun teologii. „O manifestare anticipativă a agilităţii pe care o au trupurile glorificate” (Dintr-un Dicţionar teologic citire). De obicei, relatări ale acestor fenomene apar în comunităţile franciscane. Fraţii aceea pluteau printre lumânări şi zburau prin biserici şi printre măslini într-o veselie. Carmelita Tereza din Avila, supărată că nu se mai putea opri din plutit, se tot ruga lui Dumnezeu să o ferească de aceste episoade, dar, cu cât se ruga mai vârtos, cu atât se ridica mai mult în aer; trebuia să se ţină de gratii... De frica Inchiziţiei şi scandalului ea ţinea ascunse aceste treburi. Oricum, se pare că era vorba de o „mare dulceaţă”. Văzând că nu mai cobor, am spus rugăciunea lui Francisc din Assisi din capela San Damiano şi lucrurile s-au liniştit. Dar, mă întreb, eu de ce nu am simţit o mare dulceaţă? Pace tuturor şi pământ sigur sub picioare!

El Greco ştie mai bine:

Cavaleri autohtoni

2010-09-18T09:12:00.006+03:00

La început au fost cavalerii danubieni, divinităţi autohtone, probabil militare, al căror cult era răspândit în provinciile dunărene Dacia, Moesia, Panonia şi Dalmaţia. Enigmatici, numele lor era necunoscut şi cultul lor presupunea mistere. În reliefurile sculptate apar ca o triadă, o zeiţă încadrată de doi cavaleri şi care poartă în suliţă balaurul dacic, călcând duşmanii cu copitele cailor. Cavalerul trac, pe de altă parte, adorat în zona balcano-dunăreană, este reprezentat ca un tănăr călăreţ, la vânătoare, în diferite atitudini cu caracter ritual, în spatele său apărând de obicei alte imagini cu caracter sacru, precum un altar sau un pom cu un şarpe încolăcit. I se spunea Heron în latină şi Heros în limba greacă. Numele lui, în inscripţii, era însoţit de epitete care îi exprimau atributele: invictus (invincibil), ishyros (plin de forţă), aeternus (veşnic), sanctus (divin), domnus (stăpânul celor vii), katahtonios (stăpân al celor morţi), ktistes (întemeietor de colonii şi neamuri), katoikadios (protector al casei şi familiei). Am fi îndreptăţiţi să credem că cultul lui s-a prelungit în creştinism, probabil sub forma Sfântului Gheorghe ucigătorul de balauri, sau poate în folclor, sub forma anumitor refrene din colinde. Cine ştie? Rămâne, ca întotdeauna, zeiţa.

Cele nouă miliarde de nume ale lui Dumnezeu

2010-09-03T08:53:00.007+03:00

În dimineaţa magicienilor, pentru a-şi exemplifica şi sublinia mai bine sentinţele, autorii (Louis Pauwels şi Jacques Bergier) includ, la un moment dat, între paginile cărţii o povestire de Arthur C. Clarke, un bun filozof, după părerea lor... Eu nu am să o preiau aşa cum e, pentru că este cam lungă pentru o simplă postare. Iată, pe scurt, cam despre ce este vorba. O mânăstire tibetană, printr-un călugăr reprezentant, face comandă de un calculator electronic (nuvela e scrisă prin’53, pare-mi-se). Intrigat, cel căruia îi făcuse comanda, nu se poate abţine şi întreabă la ce-i foloseşte unui călugăr tibetan un calculator. De trei secole, răspunde acesta, confreria lor din Lhassa s-a dedicat căutării şi stabilirii tuturor numelor lui Dumnezeu. Consideraţiuni filosofice prea complexe ca să le expun aici au condus la certitudinea că printre toate permutaţiile şi combinaţiile posibile de litere se află şi adevăratele nume ale lui Dumnezeu. Dacă la început ei considerau că toată treaba asta le va lua cam cincisprezece mii de ani, apariţia calculatorului va face ca totul să se termine într-o sută de zile. Ei bine, calculatorul este dus în Lhassa, iar după trei luni, doi ingineri care supravegheau treaba, se pregăteau să plece. Ei aflaseră că tibetanii credeau că atunci când toate numele vor fi scrise, rasa omenească îşi va fi îndeplinit menirea pentru care a fost creată, iar totul se va sfârşi. Sfârşitul lumii? O, nu va fi atât de nesemnificativ!... Calculatorul aproape terminându-şi treaba, cei doi sceptici se îndreaptă spre avion, gândindu-se oare ce vor face călugării, când maşina se va opri şi nimic nu se va întâmpla. Dar, înainte de a ajunge la avion, unul îl văzu pe celălalt cum priveşte albit la faţă cerul. Îşi ridică şi el privirea. Şi ce văzu: Pentru ultima oară, deasupra lor, în pacea înălţimilor, una câte una, stelele se stingeau... (Overhead, without any fuss, the stars were going out...).

Năzuinţa lui Tolstoi

2010-08-27T09:14:00.004+03:00

Reflectând asupra influenţei nefaste a ocultismului primitiv asupra vieţii majorităţii, resemnarea călduţă a multor oameni într-un sentimentalism religios comod, am început să suspectez că neliniştea care mă roade nu este veşnică. Că are un scop. La fel cum presimt că puţine lucruri sunt pentru totdeauna. Îl citisem pe Tolstoi şi găsisem că neliniştea există tocmai pentru că nu îmi întemeiez viaţa pe năzuinţă. Ce cuvânt minunat! Năzuinţa noastră nemărginită spre bine. Deseori ne închidem şi ne oprim în spaţiu şi timp. Viaţa nu mai este mişcare, armonizare, străduinţă, nu mai există un punct pe care să ne sprijinim, la care să ne referim. Deseori, uneori. Dă-mi un punct de sprijin şi voi pune pământul în mişcare, spune o sentinţă de-a lui Arhimede. Dumnezeu ca punct de sprijin, apoi dincolo, spre delir. Dar, revenind la Tolstoi, faptul că adevărata viaţă e în afara timpului e demonstrat cel mai limpede prin aceea că ea există doar în prezent, care e întotdeauna atemporal. În noi trăieşte doar un singur duh şi iubirea anulează separarea. Nu este folositor să credem în alte vieţi, mai bune, dincolo de moarte. Nimic nu va fi. Totul este. Dacă trăieşti în bunătate, acum este tot binele pe care îl poţi dori. Şi ce linişte şi putere ai când toată viaţa e doar în prezent! Of, pare atât de simplu...
Mai sus este cunoscutul portret a lui Tolstoi realizat de Ivan Kramskoi în 1873, expus în galeriile Tretyakov din Moscova.

O povestire care nu este despre chimie

2010-08-19T08:21:00.005+03:00

Cei care se învârt în jurul vârstei de treizeci de ani sigur îşi aduc aminte de cartea următoare. Este vorba de 107 povestiri despre chimie, scrisă de nişte ruşi, desigur. Numele lor nu e important. În gimnaziu, cam toţi copiii aveau cartea asta, chiar dacă nu aveau nici în clin nici în mânecă cu chimia. Pesemne era la modă. Îmi stătea în faţa ochilor de mulţi ani, dar abia recent am răsfoit-o din nou, pe când ştergeam praful în bibliotecă. Veleităţile mele în privinţa ştiinţelor exacte lipsesc cu desăvârşire, de aceea poate părea dubioasă amintirea acestei cărţi aici. Să vedem... În loc de prefaţă apare o povestire. Un rege din Răsărit (of course!) căuta înţelegerea totală a complicatei omeniri, de aceea le-a ordonat cărturarilor să scrie o istorie a tuturor naţiunilor de pe faţa pământului. După cinci ani şi după un adevărat avânt al industriei hârtiei, un şir nesfârşit de cămile, purtând pachete uriaşe cu volume scrise de marii înţelepţi ai regatului se întindea în faţa palatului. Regele a fost extrem de supărat, doar nu i-ar fi ajuns întreaga viaţă să termine de citit... Mai prescurtat, le-a poruncit sfetnicilor. După un an, doar 10 cămile purtând doi saci cu 10 volume fiecare. Iarăşi aceeaşi poveste, regele furios, vrea să afle doar evenimentele mai importante. Cel mai înţelept dintre înţelepţi promite că mâine va aduce istoria celor mai importante evenimente... Şi aşa a fost. Într-o cutie din lemn de santal, pe o pernă de catifea, pe o bucăţică de hârtie scria: S-au născut, au trăit şi au murit. Pare o prostie, dar când eram mic, povestirea asta mi s-a părut esenţială, cumva. Iar acum mă simt nostalgic, de aceea nu am să mai şterg praful o bună bucată de timp.

Câteva zile...

2010-08-11T10:45:00.003+03:00

Oare de ce îl iubesc aşa de mult pe Nikita Mikhalkov? Pentru că face parte din cultura rusă, fără nicio îndoială. Pentru că multe dintre filmele lui, inspirate după proza lui Cehov, curg ca apele râurilor, liniştite, dând aparenţa unui calm şi a unei plictiseli înşelătoare. Viaţa personajelor trece, fac greşeli, uneori le îndreaptă, de cele mai multe ori nu, sunt departe, într-o atmosferă pastorală, de toate problemele şi luptele cotidiene; idealizează munca, dar nimeni nu vrea cu adevărat să muncească. O lume tristă şi nespus de frumoasă, în care, personajele sunt mântuite tocmai pentru că continuă să viseze. În ciuda dezamăgirilor. Eu cred în lumea lui Mikhalkov. Da, da. Apoi, pentru că este Oblomov, după romanul lui Goncearov. Pentru că, cu certitudine şi cu nostalgie, am realizat de mult timp că Oblomov sunt Eu. Rămân fidel plăcerilor şi somnului şi visător până la moarte. Al vostru mare trândav, Mr. Cairo.

O felie din prăjitura singurătăţii

2010-08-09T12:27:00.004+03:00

Despre scriitorul portughez Dinis Machado nu ştiu prea multe lucruri, de fapt, nu ştiu nimic, dar am certitudinea că singura lui carte pe care am citit-o de nenumărate ori, Ce spune Molero, va rămâne mulţi ani în topul preferinţelor mele literare. Până când voi găsi şi eu ceea ce caut şi se va termina cu rătăcirea, se va termina cu aşteptarea. Deşi aşteptarea nu se poate sfârşi decât într-un singur fel. Parusia. Iată cam despre ce e vorba:

- Erculano, spuse Austin, a adus cu sine aşteptarea cuvântului, el aştepta cuvântul-rezumat al izvoarelor instinctului, avea strălucirea acelei aşteptări în ochii congestionaţi de atâtea nopţi de veghe, avea obrajii supţi ai unui mistic, o foame continuă de spaţii şi timp interior. Era cufundat într-o autocontemplare obsesivă... Iar personajul mai aminteşte în continuare de cuvântul-rezumat, cuvântul-obârşie, cuvântul-auroră. Erculano vorbea despre aceea balegă a poeziei căreia cuvântul i se refuzase întotdeauna, despre poeţii lipsiţi de simţământul aşteptării, slujbaşi paşnici ai frazei rimate, singurul lucru de făcut e să aştepţi cu ochii congestionaţi, iluminând noaptea, cuvântul e acolo unde nu se poate duce nimeni să-l caute, poeţii siluiau cuvântul, erau nerăbdători şi experimentali, când nu erau pur şi simplu nişte idioţi desăvârşiţi, ceea ce e acelaşi lucru cu a fi epici sau parnasieni, siluirea cuvântului nu poate duce pe nimeni la cuvântul-obârşie, altceva n-ai de făcut decât să aştepţi, iar veghea nu poate fi tulburată, veghea se hrănea din singurătate, trebuia să i se dea veghii singurătate până ce veghea, sau singurătatea, nu mai erau altceva decât o durere ascuţită în rinichi, înfiptă acolo ca o săgeată.

Aşteptarea personajului, desigur, se sfârşeşte în braţele calde ale unei prostituate. ... şi-a zis că poate cuvântul zăcea adormit în fundul ochilor ei, că poate era perla din din fundul mării ochilor ei.

Curajos bărbat, poetul!

Pilar

2010-08-06T09:43:00.004+03:00

O fotografie cu pescarii din Paralia Katerini, Grecia, făcută de fratele meu anul trecut. Sunt cam invidios pe pescarii aceştia, au ceva din nişte personaje de-ale lui Hemingway, nişte bătrâni simpli şi fericiţi, înconjuraţi de mare şi de căldura binefăcătoare a soarelui. Îmi amintesc că Gregorio Fuentes, prietenul şi tovarăşul de navigaţie al marelui scriitor, a primit după moartea lui Hemingway, ca moştenire, iahtul Pilar. Ca mulţumire pentru că l-a inspirat să scrie un roman care a primit premiul Nobel? Sau poate că aerul oceanului, nisipul şi apele albastre durează prietenii veşnice? Dragostea străbate rândurile de faţă, iar eu ştiu că e bine.

Rustică

2010-08-05T20:56:00.006+03:00

În oraşul Elko din Nevada se ţine anual Reuniunea de poezie a cowboy-lor. Mândrii crescători de vite, cu pălăriile lor tipice cu boruri largi şi cu cizmele arătoase recită versuri inspirate din viaţa pătimaşă de cowboy, din existenţa rurală cotidiană din Vest. Nu ştiu de ce, toată chestia asta mi se pare grozav de amuzantă. Bieţii cai, ei nu au nici o vină. Din Almanahul literar din 1986, un exemplu şi un sfat de la un poet reprezentativ de-al lor (?), Gail I.Gardener:

Dacă ai cumva un fiu
Şi vrea să fie cowboy,
Cât nu este prea târziu,
Sfarmă-i capul c-un pietroi.

La nevoie să-l îneci
Unde râul n-are vad.
Nu-l lăsa să fie cowboy,
Îi va fi mai bine-n iad.

Vajnici bărbaţi, călăreţii ăştia!

Către zeul pescuitului

2010-08-05T19:17:00.007+03:00

Terminând de revăzut Arizona Dream, regizat de Emir Kusturica, mi-am dat seama că vreo doi ani din adolescenţa mea au fost puternic impregnaţi de amintirea acestui film; cred că şi de amintirea celorlalte filme ale lui Kusturica, Underground, Time of the Gypsies sau Black Cat, White Cat. Pe la jumătatea anilor ’90. Ca de fiecare dată, mi-a lăsat sufletul încântat şi gura însetată. Rămâne un film impresionant şi obsedant, în ciuda criticilor. Neavând nimic de băut prin casă şi fiind prea comod să mai cobor la magazinul din colţul blocului, m-am resemnat cu o antologie de poezie nordică. De la eschimoşii aceia şi de la peştele zburător care îi uimea pe Johnny Depp şi pe Jerry Lewis. Desigur că dimineaţă, după ce mi-am băut cafeaua, am băut şase beri şi, ascultându-l pe Bregovici, am meditat la o grămadă de lucruri. Rămâne scena morţii. Dar, se pare că iarăşi vorbesc una de la răsărit şi alta de la apus, aşa că iată poezia:

Prea aurit e Buda pe tribuna înaltă, nu

discut cu el - rămână deci în lotusul lui privat

şi rostogolească mai departe torentul. Cu tine însă,

zeu al pescuitului, care în apele ţărmului spionezi

cu plasele pânditoare - ţie-ţi vorbesc: nu ai putea

nevăzutule, tu, să umpli cu apă casa, pretutindeni

sub noi să înoate peştii - în peşti să prefaci

vorbirea noastră

ca astfel pe buzele mele cuvintele să înoate spre părul lui - în iarba mării şi deasupra nisipului

de aur

unde se înalţă conture de scoici sau corali? (Lasse Nummi , în traducerea lui Petre Stoica)

Tilda Swinton

2010-08-03T21:34:00.009+03:00

Sper să fie în regulă, de aceea am să amintesc numele fotografului: Hugo Glendinning. Nu mă pot opri să nu postez această imagine, care reuşeşte să surprindă mai multe lucruri care îmi sunt nespus de dragi. Tilda Swinton (despre care am mai scris) înconjurată de cai , totul se întruchipează simplu şi natural, o neasemuită Epona. Se pare că actriţa se complace fericită într-o relaţie destul de interesantă. Right.

Boreas

2010-07-31T15:54:00.005+03:00

Nu mă pot abţine, din cauza lui John Waterhouse şi a lui Cohen. Din nou. There's a shoulder where Death comes to cry.

În miezul verii

2010-07-28T10:41:00.009+03:00

Parafrazându-l pe Jung, Saul Bellow scrie în Darul lui Humboldt că multe spirite aparţin unor perioade timpurii ale istoriei. Căci printre contemporanii noştrii există babilonieni şi cartaginezi, ori tipuri umane ce aparţin Evului Mediu. Sunt şi eu de aceeaşi părere, numai că am să adaug că mulţi se plimbă printre noi asemenea unor animale sfioase şi nefericite. Sunt nişte animale. Cândva, la o beţie, cineva striga că natura noastră firavă este decăzută, nu mai există candoare în acest împuţit de univers, măritul Dumnezeu nu mai iubeşte din creaţie decât animalele. Acestea sunt binecuvântate, de aceea, pentru a-I face pe plac lui Dumnezeu şi pentru a-I implora mila, noi trebuie să purtăm măşti de animale, trebuie să ne comportăm permanent ca animalele şi astfel vom ajunge în rai. Omul nostru era beat, desigur. Remarcam ieri, pe la amiază, aşezat pe o bancă, că era mai bine pentru mine când, acum câţiva ani, stăteam pe o terasă preferată la stradă, adâncit în contemplaţie, cu nişte sticle reci de bere lângă mine (uneori mergea şi o sticlă de vodcă Vorona) şi mă încălzeam la soare. Ca un motan lungit pe asfalt în faţa soarelui. Razele lui mă încălzeau... mmm... Un motan adormit printre înţelepţii altor veacuri. Lângă un templu în bătrânul Cairo. Send more hunters... Last ones were delicious! (Spuneau urşii de pe tricoul fratelui meu).

O singură privire

2010-07-27T11:29:00.006+03:00

Cu adevărat, sunt mult lucruri care ne reamintesc zilnic cât de nevrednică este lumea de frumuseţea şi nefericirea cu care a înzestrat-o providenţa. Bunul sau aprigul Dumnezeu. Şi nu doare decât un pic, dar durerea persistă şi va persista până la sfârşitul zilelor noastre. Este ca un plasture care acoperă o rană care nu se va vindeca niciodată; te obişnuieşti cu durerea şi o ascunzi. Dar, îmi spun că în cele din urmă vom vedea că nu există decât o singură privire, o Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, cum scria Augustin. Nu contează cât de târziu. Oamenii se vor trezi, scărpinându-se somnoroşi, fără sfială, apoi, după câteva clipe de buimăceală, vor râde, surprinşi, în hohote în faţa Ochiului. Mă gândesc aici şi la Dziga Vertov.

Golden

2010-07-19T14:49:00.006+03:00

Vara ne mor bătrânii, iar femeile mult iubite renunţă să se mai joace cu inimile noastre. Ne părăsesc. Criminalii! Rămânem topiţi. Ori asta spune multe despre soare. Oricum, personal, aşa cum cânta Morrisseey, I have forgiven Jesus, deci cred că îi pot ierta şi pe ei pentru rătăcirea lor. Sper să fiu iertat, la rându-mi. Să ne lipsim de ură în continuare!

Frumuseţea şi liniştea îşi dădeau mâna în dormitor

2010-07-09T07:44:00.006+03:00

După dezamăgirile zilnice, după Alain Souchon cu Foule Sentimentale şi impecabilii Royal Family and The Poor cu obsesiva Restrained in a Moment (take joy in being confused, I loooooooove you...) am petrecut câteva nopţi de insomnie clasică în compania revistei „Secolul XX”. Uitându-mă printre primele numere din ’66 am dat peste nişte texte de Virginia Woolf. Mi-am amintit imediat de Orlando şi de Tilda Swinton, care a jucat în filmul cu acelaşi nume din 1992. Vizual, te cam pune pe gânduri filmul ăsta... Ei bine, am vrut să îl revăd, dar m-am lăsat păgubaş când am aruncat o privire spre rafturile pline cu DVD-uri. Prea multe filme prin care să caut, amestecate aiurea, clasice cu porcării... Oricum, iată un fragment care descrie perfect starea în care mă aflam:

...totul fu înecat într-un potop de imensă întunecime. Părea că nimic nu va putea supravieţui acestui val, acestei năvale de întuneric care, infiltrându-se pe gaura cheii şi prin crăpături, se furişa pe după jaluzele, se strecura în odăile de dormit, înghiţea ici un lavoar şi o cană, colo un vas cu dalii roşii şi galbene, dincolo muchiile ascuţite şi conturul masiv al unui scrin. Dar nu dizolva numai mobila; cu greu ai fi putu desluşi ceva dintr-un trup sau dintr-un spirit care să te îndreptăţească să afirmi „Ăsta e el” sau „Asta e ea”. Uneori, se înălţa câte o mână, gata parcă să apuce sau poate să prevină, ori se auzea un geamăt, sau cineva râdea tare, ca şi cum ar fi împărtăşit o glumă cu neantul. (Spre far).

Zorii însă, zorii-n mine vieţuiesc! (Ruben Dario).

Sister My Sister

2010-07-09T06:26:00.008+03:00

În filmul anterior, de care am amintit, apare şi o actriţă secundară (Jodhi May, ce nume!) pe care am mai remarcat-o în The Last of the Mohicans (cu scena aceea finală nemaipomenită, când se aruncă în cascadă) şi în filmul acela angoasant, Sister My Sister, din '94, despre cele două surori care îşi măcelăresc angajatorii. Filmul este inspirat dintr-un caz real petrecut în Franţa, în 1933, când Christine şi Lea Papin, care lucrau ca menajere la o familie burgheză, o bat pe stăpâna casei şi pe fiica acesteia până când acestea îşi dau duhul. Neuitând să le scoată şi ochii, după aceea. S-a presupus că relaţia lor nu era chiar una pur frăţească, mai ales că după crimă s-au refugiat goale în pat, unde au şi fost găsite de poliţie. Hm. Oricum, cică Sartre a fost destul de impresionat de toată chestia. Posterul filmului e grozav. Pace tuturor.

Bye Bye Blackbird

2010-07-08T22:58:00.006+03:00

Iarăşi îngeri, păsări şi trapeziste. Nu ştiu de ce, când l-am văzut prima oară, acum câţiva ani, m-a impresionat. Sunt nişte imagini frumoase, cu cele două personaje, plutind prin aer, deasupra publicului. Acum mi s-a părut cam naiv. Dar cred că ceva îl salvează.

Inteligenţa nu e sexy

2010-07-07T14:28:00.004+03:00

Ascultând versurile lui Leonard Cohen (Because of a few songs/ Wherein I spoke of their mystery,/ Women have been/ Exceptionally kind/ to my old age.) m-am gândit că, scriind şi eu atât de mult despre dragoste şi moarte, toate frumuseţile nefireşti şi fascinante care mă înconjoară vor avea şi învăţa o atitudine mai binevoitoare. Drăgăstoasă. Dar, mă conving pe zi ce trece că inteligenţa NU e sexy. Mda. Amară recunoaştere. Rămâne orgoliul şi ceva remuşcare. Dar mai târziu? Doar, vorba lui Vasile Andru, trăim între eros şi catedrală. Dragostea e un act de reparaţie ontologică. Dar, îmi spun, probabil sufletul meu e atât de spart, încât mâinile femeilor tremură când vor să mă lipească. Cred că, de fapt, zilele astea mă simt cam singur. Mă rog. Cerul mârâie. Şi ploaia asta marqueziană care nu se mai opreşte...

III.Madrigal

2010-07-01T03:03:00.007+03:00

Nemaiputând suporta ploaia, m-am decis pentru împărtăşirea unor gânduri mai luminoase. Dar tot ceea ce-mi trecea prin minte îmi părea atât de vechi şi de cunoscut, încât, spre disperarea mea, m-am hotărât să fluier. Toţi oamenii, cu siguranţă, ştiu ceva esenţial despre orice. Zadarnică inteligenţă. Ce anume m-a făcut să vibrez? Din nou, Felix Grande, pentru ultima oară, pentru ploaia asta nenorocită şi zilele fericite sau mizerabile care vor veni din munţi. Deoarece din munţi vin orele zilelor noastre. P.S.: Picturile sunt de Escha van den Bogerd.

Singurătate, tu nu eşti un cer fără nori şi pustiu;

tu eşti această depărtare, tu eşti această ne-ndurare,

tu eşti sentimentul meu inutil, fără ţintă,

tu eşti copilăria mea goală şi fără trufie.

Singurătate, tu nu eşti nimicul, tu nu eşti

umbra pură; tu eşti, singurătate, nedesăvârşită;

tu eşti o grămăjoară de resturi din trecutul şi

viitorul meu şi puţină, zadarnică inteligenţă.

Tu eşti atât de săracă, atât de neajutorată şi

atât de strâmtorată ca mine; eşti ca mine de

zdrenţăroasă; viaţa ta e din petece, ca şi a mea;

şi eu te iubesc, mică singurătate fără măreţie.

Tu îmi eşti ca o soră, aproape ca o logodnică,

îmi eşti aproape soţie, aproape prietenă;

tu eşti ceea ce într-o zi va rămâne cu mine

pentru totdeauna, şi-atunci vom şti cine suntem.

Singurătate, tu nu eşti singurătatea lumii

- lumea e un lucru vag care nu mă găseşte - ;

slujeşti la un singur stăpân şi pentru scurt timp:

şi n-ai nici un preţ. Te iubesc, singurătate fără

măreţie.

II.Telegramă către bătrâneţea ta

2010-06-30T18:34:00.005+03:00

Da, are dreptate Felix Grande şi bine ne atenţionează. De ce refuzăm atât de mult? De ce nu luăm în seamă ceea ce este în faţa noastră? Oricum, eu promit că de mâine am să mă îmbrac cu o cămaşă nouă. Mda. Din nou.

Dacă şi în noaptea asta, din frică şi-ndoială,

nu vei deschide uşa aceea după care,

goală, fără de somn şi-n aşteptare,

plină arde femeia de făgăduială,

îţi jur că dup-aceea, când fi-va să te prindă

de umeri bătrâneţea şi-ţi vei căta-n nisipul

aducerii aminte clipa de-acum şi chipul,

doar vipere ţâşnii-vor spre tine din oglindă.

I.Îndepărtează-ţi însă trupul

2010-06-30T09:53:00.008+03:00

Deci, astfel stau lucrurile. Dan şi-a cumpărat mai multe cărţi de la anticariat, pe care le-am răsfoit împreună, cu judecata bună, într-o dimineaţă ploioasă, în Rainbow. El zice, la un moment dat, că uite ce interesant, versurile poetului acesta seamănă cu mine (vezi în dreapta). După două zile, beau bucuros o bere şi mă uit la un meci, când, deodată, Florin scoate aceeaşi carte din geantă şi începem să citim din ea. Uităm de meci. La plecare, am pus mâna pe carte şi nu am mai lăsat-o, iar acasă am aflat că Felix Grande credea că lumea e un lucru vag care nu mă găseşte, asta în timp ce străbătea coridorul lung în formă de U al casei sale, plin până la tavan cu cărţi, discuri, fotografii, tăieturi din ziar şi afişe curioase de pretutindeni. Sau străbătea cu ghitara şi cu poezia America de Sud ori străzile din Braşov, Sibiu, uliţele din Săpânţa şi alte sate olteneşti de sub munte. Pentru America de Sud, nu îl pot ierta…

Şi de unde să ştiu eu ce-i dragostea!
Mi-am întrebat sufletul şi răspunsurile lui au fost
diferite
I-am întrebat pe îndrăgostiţi şi n-am obţinut decât
cinism şi urlete
Mi-am cercetat creierul şi-am aflat ură şi speranţă
vagi litere scrise pe marea de nenumit a vieţii
Şi de unde să ştiu eu ce-i dragostea!
Îndepărtează-ţi însă trupul de-al meu pe totdeauna
ascunde-mi carnea ta încât să n-o mai întâlnesc
vreodată
şi ai să vezi o viperă acolo unde ai fi văzut un om.

Despre suferinţa sufletului, despărţit de obârşia sa, manifestată prin intermediul flautului:

2010-06-19T13:49:00.007+03:00

Ascultă plânsul trestiei, ne vorbeşte de despărţire.

De când m-au tăiat, răsuflarea-mi îi face pe oameni să geamă.

Caut o inimă sfâşiată de exil ca să-i spun durerea dorinţei.

Cei ce-au rupt ce-i lega de-nceputuri caută clipa unirii.

M-am tânguit mult printre oameni, alături cu fericiţii, cu nefericiţii.

Toţi se credeau prietenii mei, dar nici unul n-a cercetat taina inimii mele.

Ea nu-i departe de geamătul meu; e limpezimea mea nevăzută.

E ca sufletul, de nimeni văzut, dar suflet şi trup nu se-ascund unul de-altul.

Sunetul trestiei vine din foc, nu din vânt, piere tot ce nu-i posedat de-acest foc.

În trestie arde focul iubirii, clocotul iubirii palpită în vin.

Părtaş al amanţilor exilaţi, cântecul trestiei ne sfâşie vălul.

E otravă şi opiu, alinător şi iubit pătimaş. (Rumi, Mathanawî)

Tortilla Flat

2010-06-14T11:28:00.004+03:00

John Steinbeck explică cel mai bine în Tortilla Flat: Din punct de vedere spiritual, butelcile pot fi gradate în felul următor: Imediat după gâtul primei sticle - conversaţie serioasă şi concentrată. Vreo cinci centimetri mai jos - amintiri triste şi dulcege. Zece centimetri mai jos, gânduri despre iubiri vechi şi mulţumitoare. Încă trei centimetri, gânduri despre iubiri amare. La fundul primei sticle - conversaţie serioasă şi concentrată. Vreo cinci centimetri mai jos - amintiri triste şi dulcege. Zece centimetri mai jos, gânduri despre iubiri amare. La fundul primei sticle - tristeţe generală, difuză. Sub gâtul celei de-a doua sticle, melanconie neagră, păgână. Două degete mai jos, un bocet de dor sau mortuar. Încă un deget - orice cântec cunoscut. Gradaţia se opreşte aici, pentru că poteca se bifurcă şi calci pe teren nesigur. De acum încolo orice e posibil.

Pablo şi Pilon nu cunoşteau păcatul când erau copii şi doar atunci au fost fericiţi. Asta au acceptat ei cu tristeţe.

Desigur, din "Rainbow"...

2010-06-09T11:18:00.003+03:00

Când televizorul a dat semne de viaţă, pocnind şi tremurând din toate încheieturile, nu cred că am fost singurul care a simţit că nu mai rătăceşte pe un drum neîntors. Ne-am bucurat şi frecându-ne pumnii nerăbdători, ne-am adunat roată la două mese lipite una de alta, privind în sus şi aşteptând cu mâinile pe sticlele reci de bere să înceapă meciul. Ceva e în neregulă, a bombănit doamna Garofina. Am îngheţat în scaune. A, nu, merge, dar numai un singur post şi, măi să fie, aveţi noroc, chiar numai postul sportiv… Inimile noastre şi-au reluat harnice bătăile. Încă e publicitate, aşa că mai avem timp să pălăvrăgim. Bem şi vorbim, unul zice un banc prost, toţi râdem, băi ce banc cretin, ha ha ha… Publicitatea se termină, dar când privim pe ecran, în locul gazonului verde se întinde o pădure uscată prin care nişte huidume cu topoarele în mână se plimbă dintr-o parte în alta. Ce-i asta, vociferăm?! Ce se întâmplă aici? Unde este meciul! Azi în ce zi suntem, întreabă cineva? Miercuri, ne întrebăm noi? Doamna Garofina se tăvăleşte pe jos de râs. Azi e marţi, zice ea, meciul vostru este abia mâine. Aaa, făcem cu toţii. Aşa că ne-am mai comandat câte o bere şi am privit resemnaţi campionatul mondial de tăiat lemne.

Dialog pe marginea unui dialog

2010-06-05T08:25:00.010+03:00

În ultimele luni, consumându-mi frivol sănătatea, bând şi visând, tot mă întrebam, în momentele de priveghere, dacă, aşa cum îmi zicea prietenul meu F., suntem eterni, am venit de undeva şi după moarte vom continua să mergem, vom supravieţui. Gândul ăsta mă ajuta, pentru că certitudinea cuiva poate lesne deveni şi a ta, mai ales în momentele când mai rătăceşti calea. Mă rog. La ce voiam să ajung:

A. - Adânciţi într-o conversaţie pe tema nemuririi, lăsasem să se înnopteze fără a mai fi aprins lumina. Nu ne vedeam feţele. Cu o nepăsare şi o blândeţe mult mai convingătoare decât pasiunea, glasul lui Macedonio Fernandez ne repeta că sufletu-i nemuritor. Mă asigura că moartea trupului este lipsită de orice importanţă şi că a muri e, fără îndoială, faptul cel mai neînsemnat care i se poate întâmpla unui om. Eu îmi făceam de lucru cu briceagul lui Macedonio; îl deschideam şi îl închideam la loc. O armonică de prin vecini plângea fără sfârşit La Cumparsita, acest moft consternat care le place atâtor inşi din pricina minciunii că ar fi vechi... Atunci, eu i-am propus lui Macedonio să ne sinucidem, pentru a putea să stăm de vorbă fără a fi deranjaţi.

Z. (amuzat) - Dar presupun că, în cele din urmă, nu v-aţi decis.

A. (în plină transă) - Sincer să fiu, nu-mi amintesc dacă în noaptea aceea ne-am sinucis ori nu. (J. L. Borges)

Photo: Diane Arbus (ptr. cunoscători)

Deci

2010-03-05T14:25:00.004+02:00

Prietena mea blondă îmi spunea, nefiresc pentru orele dimineţii acelea, că iubeşte mai mult decât orice aşteptarea. Şi ce aştepţi exact, am întrebat-o? La care m-a privit cu cei mai trişti ochi de pe lume şi a tăcut. Cum să nu o iubesc pe prietena mea blondă?!

O piesă neterminată

2010-01-25T10:42:00.005+02:00

"O, Doamne... O, Dumnezeule îndurător. Ce puţin ne trebuie ca să fim fericiţi! Să stai într-un vagon cald şi confortabil, să bei ceai la lumina lămpii şi să conversezi amabil cu întâmplătorul tovarăş de călătorie. Şi să pleci pentru totdeauna lăsând în urmă înşiruirea fără sens a anilor şi faptelor. O, Doamne. Acum ştiu sigur. Este destul să trădezi doar o dată, o singură dată şi să fii necredincios faţă de ceea ce credeai şi iubeai şi nu vei scăpa niciodată de succesiunea trădărilor şi a minciunilor." (Piesă neterminată pentru pianină mecanică de Nikita Mikhalkov)

Niciodată despărţiţi

2010-01-21T15:27:00.003+02:00

Îmbătrânim şi uneori suntem departe unii de ceilalţi, dar când ne vom revedea, vom simţi acelaşi lucru. Că nu am fost niciodată, de fapt, despărţiţi. Poate că aşa e dragostea, o zic din nou. Distanţele nu dor, te pregătesc doar pentru mai multă fericire. Să înviem frumos! În ziua asta şi pentru totdeauna. Şi poate nu o să mai facem atâta caz cu viaţa asta!

Teatrul

2010-01-08T14:57:00.003+02:00

Spune-mi că atunci când vei părăsi teatrul şi autobuzul va intra în staţie tu n-o să te mai prefaci şi vei păşi în faţa lui. Şi visul meu că ura se va risipi se va adeveri. Şi chiar că nu am să mai visez că ura va dispărea...
Thank you PSB!

Dintr-o carte a unui prozator turc:

2009-12-29T14:09:00.004+02:00

... o data în viata ninge si în visele noastre.

Ka se temea de moarte ca nu cumva sa se îndragosteasca, cu instinctul sigur al celor care nu-si amintesc de iubirile lor decât ca de un lung sir de suferinte si de clipe rusinoase.

Singuratatea e chestiune de mândrie; te cufunzi, orgolios, în propria duhoare. Întrebarea pe care si-o pune adevaratul poet ramâne mereu aceeasi. Daca e fericit vreme îndelungata, devine banal. Iar daca e nefericit vreme îndelungata, nu izbuteste sa mai afle în el puterea de a mentine vie flacara poeziei! Fericirea nu face prea multa vreme casa buna cu poezia. Dupa un timp, fericirea sfârseste prin a a banaliza poezia, ca si pe poet, sau, dimpotriva, este distrusa de adevarata pozie.

Sadness

2009-11-28T14:14:00.005+02:00

Nu astfel am crezut că va fi. Totul. În general. Dragostea. Zăpada. Timpul. Dumnezeu. Oamenii. Viaţa mea.
http://www.youtube.com/watch?v=1xpkRj99FH0

Sufletul rus

2009-11-15T08:54:00.007+02:00

Spontaneitatea

Serîi se lipi de mine şi spuse plin de indignare:

- În sfârşit scrii despre lucrurile serioase.

Ne-au podidit lacrimile.

Grămada

Serîi şedea pe grămadă şi se gândea. Dar pentru că se gândea la toate concomitent, nici un gând nu căpăta pregnanţă. El nu făcea deosebire între lucruri deosebite. Pe lângă el treceau oameni.

Mândria

Sunt un rus enigmatic şi ştiu că nu mă va înţelege nimeni. Eu nu pot fi studiat. Numai fiinţele înzestrate cu raţiune pot fi studiate. Nici eu însumi nu ştiu de ce sunt în stare deoarece mă conduc după precepte ininteligibile. Pot să mă arunc în foc şi să salvez un copil. Dar pot trece şi pe alături. Să ardă! Să ardă totul! Sunt un daltonist moral, nu fac deosebire între da şi nu. Îmi spun unii că sunt cinic. Dar ăsta e un titlu. Pe când eu n-am titlu. Poate sunt un neruşinat? Depinde de ce întorsătură iau lucrurile. Îmi place să batjocoresc şi să chinuiesc oamenii. Dar pot şi să-i ajut, dacă e nevoie. Vreau ca starea mea să fie respectată. Poate că mi-e inima grea. Tristeţea e complotul "totului" împotriva mea. (Din Enciclopedia sufletului rus)

O să am îndoieli până la sfârşitul victorios.

Încă o dată, adio acestora

2009-11-14T14:03:00.004+02:00

Nu ştiu exact când a început căderea, dar nu mă pot opri, nici eu, nici cei pe care îi iubesc, nici familia mea. Ne prăbuşim şi tare mi-e teamă că nu o să ne mai putem redresa. Ne înnobilează asta cu ceva? Nu. Cuvintele, propoziţiile şi frazele, şi speranţa că povestindu-ţi viaţa o vei salva. Las cinismul şi prostia să mă copleşească şi greşesc şi rănesc şi mă ucid. Încă o dată, adio acestora.

Feel

2009-11-11T14:40:00.004+02:00

Astăzi, în crâşmă, pe la ora 12, se auzea la un post de radio piesa lui Robbie Williams, Feel, iar G., trezit brusc din reverie, îmi spune ce faină e piesa asta, imaginează-ţi cum ar fi ca Dumnezeu să stea lângă tine şi tu să-i povesteşti de toate aşteptările tale, iar el să dea din cap aprobator, să surâdă niţel obosit şi să-ţi urmărească trist vorbele, iar tu să nu realizezi că el ştie că imediat ce vei ieşi pe uşa barului o maşină o să te strivească şi o să-ţi dea peste cap toate aşteptările tale. I sit and talk to God/ And he just laughs at my plans. Eu dădeam din cap aprobator, dar fredonam And if I only could/ I'd make a deal with God... Apoi, în timp ce el se ridica şi se pregătea să plece, am ridicat glasul şi degetul şi am cântat ceva din Jim Morrison, cum că nu îl poţi îndupleca pe Dumnezeu cu rugăciuni. Dar, sincer, mai târziu îmi doream asta.

Simplu

2009-11-07T14:32:00.007+02:00

Fotografia îi aparţine lui Stephen Alvarez şi se numeşte A Young Girl Reaches Out for a Firefly. Personal, nu cred că avea nevoie de un titlu.

De la prima ei privire

2009-11-01T10:36:00.006+02:00

Am tot încercat, dar uneori cred că am să mă las păgubaş, deoarece puţini mai sunt cei care îmi reamintesc că "...în orice conversaţie adevărată nu e vorba doar de o inteligenţă luptând cu o altă inteligenţă, ci de un eu ce vrea să-şi supună un alt eu; în flecăreala cea mai nevinovată şi mai paşnică se întrevede întotdeauna ceva vital, extrem de personal şi esenţial..." (Llosa) Cică, mai scria el, ar fi vorba, mai exact, de instinctul de conversare, dar ce faci când femeia din faţa ta tot vorbeşte şi vrea să te supună, iar tu te îndoieşti că ţi-ai mai dori să-ţi ascuţi armele, să porneşti un război. Înţelept ar fi să mori naibii odată în faţa ei! Pentru că instinctul tău de conservare a zburat pe fereastră de la prima ei privire. Da, da... Divina.

But what ends when the symbols shatter?

2009-10-23T18:13:00.003+03:00

Astfel mi-a cântat tatăl meu, Papa Bear:
http://www.youtube.com/watch?v=vvFD7urcHZE&feature=related
Ce să-i mai pot spune eu?!

Îndrăgostita

2009-10-21T15:23:00.004+03:00

Ea-mi stă pe pleoape în picioare
Şi pletele-i într-ale mele-s,
Ea are forma mâinilor mele,
Ea se cufundă-n umbra mea
Ca o piatră în cer.

Ea are ochii totdeauna deschişi
Şi nu mă lasă să dorm.
Visele ei în plină lumină
Fac să se evaporeze sorii.
Mă fac să râd, să plâng, să râd
Să vorbesc fără să am de spus nimic. (Paul Eluard)

Scăpat ca prin urechile acului

2009-10-20T07:57:00.006+03:00

La început crezi că amânările sunt necesare. Pentru că timpul câştigat îţi va da posibilitatea să cauţi noi sau mai bune căi de a rezolva problemele. Dar este o mare greşeală, deoarece, în general, mai mult te adânceşti în necazuri. O mare amăgire.
Apoi, ce înseamnă să treci printr-o primejdie soră cu moartea, cum se spune, şi să scapi nevătămat?! Nu mă refer la moartea ca încetarea fizică a existenţei, ci la un eveniment care putea avea repercusiuni dintre cele mai nocive pentru cursul vieţii viitoare. Acel îngrozitor presentiment al dezastrului.
De ani de zile unii oameni tot amână, fug de responsabilităţi, se lasă purtaţi de şuvoi până la margine, uitarea… În cele din urmă, totul ţine de cum ştim să preţuim timpul. Sau să-l irosim. Mi-e dor de Trakl şi de Baudelaire. Da, strofa asta descrie exact:

Nimic nu-ntrece-amarul acelor zile şchioape
Când, sub ninsoarea vremii ce stă să ne îngroape,
Urâtul, rod al tristei, nepăsătoarei firi,
Ia-nfăţişarea unei cumplite nemuriri. („Spleen”)

Iar acum îmi şterg şi o broboană de pe frunte.

Jean Seberg

2009-10-18T23:15:00.004+03:00

Cam târziu, A., dar cred că e îndeajuns:

O lume minunată

2009-10-16T22:06:00.006+03:00

Nemaiavând nimic
de înfruntat,
în noi cel puţin.
Vezi
ce minunată e lumea
dinaintea uşii! (D.H Lawrence)

Păcat. Cât de tristă poate fi liniştea după ce războiul s-a sfârşit. Mulţi dintre noi trebuie să ne întoarcem acasă. Din nou, adio acestora!

Ceva cu o femeie pe care o iubesc

2009-10-15T11:09:00.007+03:00

În timp ce Belmondo o mângîia pe fund, Jean Seberg, parcă neremarcând nimic, lipeşte în continuare reproducerea pe perete şi îl întreabă:

- Îţi place posterul?

- Nu-i rău.

- Renoir e un mare pictor.

Belmondo nervos:

- Am zis: nu-i rău!

Ea, alintându-se:

- Crezi că-i mai drăguţă ca mine?

Şi îşi lipeşte obrazul stâng de poster.

- Cînd eşti speriată sau surprinsă, sau amândouă deodată, ai o sclipire interesantă în ochi.

- Şi ce-i cu asta, întreabă Seberg bosumflată.

Belmondo, sincer şi sictirit:

- Vreau să mă culc din nou cu tine, din cauza sclipirii ăsteia.

(Din "A bout de souffle" de Jean-Luc Godard, din 1960)

Adio Acestora!

2009-10-13T22:11:00.005+03:00

„Povestiri incredibile” este o antologie de proză scurtă americană apărută la Ed. Nemira prin 2005, pe care am citit-o prima dată de la un prieten, care o cumpărase atunci la un preţ destul de piperat, atras de…. Ei bine, am cumpărat-o şi eu, recent, la un preţ derizoriu (la reduceri, tra la la, bine şi aşa) de la o librărie din faţa blocului meu, o librărie din staţia de autobuz (fără glumă, numită Curcubeu), predestinată parcă transportului de cărţi la preţ redus. În ea găsim o grămadă de tipuri de nuvele, cum spune autorul introducerii, toate povestiri cu intrigă. Mă rog, aşa spune el. Merg binişor cam toate, aşa, la o lectură autumnală în timp de seară, dar vreau să scriu de o chestie care mi-a plăcut la nebunie, de o nuvelă a unui autor necunoscut pentru mine, o nuvelă fantastică, dacă o putem numi aşa, într-un stil dulce-bezmetic, dar despre stilul destul de incoerent al respectivului, nu mă pot plânge, mai ales eu. Am regăsit ceva din personalitate dubioasă a subsemnatului. De aceea am impresia că uneori bat câmpii mai mult despre mine. Şi în general, se pare că aşa şi fac, cum mi-a reproşat şi mie odată o delicioasă Ilona cu ochi verzi.

Deci, un individ cu un nesănătos dor de ducă, obsedat de călătorii interminabile („dromomania era blestemul său”) este în căutarea Absolutului, unicului Răspuns la toate întrebările. Bine, ajunge el undeva, nu contează unde şi are parte de un Răspuns pe măsura tuturor căutărilor sale, servit cu o porţie zdravănă de cartofi prăjiţi şi o Cola mare de către Marele Şef. După ce îl alege chiar el, un răspuns din mai multe posibilităţi, parola, ceea ce trebuia să deschidă porţile. Treburi iniţiatice, ş.a. Sunt pe aproape. Dar, admirabile sunt toate denumirile tipului, toate expresiile cu care el încearcă să definească indefinitul. Cum spunea chiar el: „Poate că fuseseră prea multe cărţi.” Fiţi atenţi aici!

Miezul Perfecţiunii Neostoite
Nucleul Realităţii Ineluctabile
Codicele Percepţiei Nocturne
Abisul Aurohilor Oraculori
Centrul Discreţiei Absolute
Focusul Simultaneităţii Conjunctive (haaaaa, ha!)
Poteca Roşiatică a Hiperbolei Nominative
Ultima şi cea mai poroasă membrană a credinţei (hm!)
Fântâna-nesecată-a-supoziţiilor-mitice
Inima Autenticităţii Irecuperabile
Realitatea Metaforei Imposibile (da, da…)
Schema-singulară-a-clarităţii-cosmice
Fântâna Perplexităţii Necesare

Dar, oricum, poate că numai eu mă amuz la chestii de genul acesta şi ceilalţi nu prea îmi împărtăşesc entuziasmul.

Deci, dragi mistici, oriunde sunteţi, pierduţi sau regăsiţi, buimaci de iluzii sau împotmoliţi în adevăruri, Mr.Cairo vă urează Poftă Bună!

Un repaus onorabil

2009-10-10T17:53:00.004+03:00

Camerele au fost străbătute cu paşi cătrăniţi, în orele după-amiezii, deoarece F.D.P. a trecut dimineaţa pe la mine şi mi-a mărturisit mulţumit şi mândru că tatălui său i-a ieşit o ţuică delicioasă (şi ştie că nu cred până nu gust, rumen Toma necredinciosul, eu…), iar cartofii, castraveţii, strugurii, roşile, nucile şi toate celelalte legume şi fructe sunt pregătite sau aproape gata. Deşi eu am înţeles că au aşteptat cam mult mâinile izbăvitoare ale prietenului meu, iar unele dintre roadele grădinei lui mai au încă de aşteptat. Trimise unde trebuie, ambalate în borcane, sigilate, conservate, murate, şi tot aşa, gospodăreşte.
Pe când eu?! Nimic. Am vrut să pun nişte castraveciori la murat, mă pierdeam cu plasele prin fumul nu ştiu cărei crâşme, am cumpărat conopide şi rădăcinoase, s-au prăpădit în stomacul meu şi nu au mai ajuns prin borcane… Ce să mai zic de afinata şi vişinata la care am visat toată vara! Iar nimic. Am avut o încercare de a recupera nişte damigene de la tatăl meu, dar, fără să înţeleg cum s-a petrecut, uite că m-am trezit acasă bine ameţit (ce bine, dom’le, beat ca Ivan!), cu o plasă plină cu Plai cu Boi şi cu volumul acela autobiografic al lui Marquez, dar fără nici o damigiană. După cât am înţeles, la început amândoi am fost bine intenţionaţi, să coborâm în boxă şi să căutăm acolo până găsim ceva trebuincios. Dar, după ce am consumat ceva pahare şi ceva poveşti, ne-am gândit că e mai bine să nu ne gârbovim printre ţevile acelea murdare, apoi era şi destul de frig pe scară, puteam răci ori, Doamne fereşte, prinde o pneumonie urâtă, iar becul din faţa boxei pâlpâia îngrijorător, într-un mod cam ciudat pentru o seară normală. Am lăsat-o baltă. Cred că anul acesta mă voi limita la gătitul câtorva fripturi şi tocăniţe şi voi renunţa la a-mi proba veleităţile culinare umplând cămara cu borcănaşe, borcane şi sticle de tot felul. Oricum, nici nu am cămară, doar un dulap ceva mai mărişor prin balcon.
Nu mai este mult până la iarnă şi vreau să mă bucur de nimicirea toamnei aşa cum ştiu eu mai bine. Nu spun cum, pentru că realizez că am uitat dacă mă bucuram sau mă întristam, de fapt, de aceste sfârşituri… Mai bine cum ne îndemna Cicero: „Otium cum dignitate”, un repaus onorabil, un răgaz demn. Ceva de genul ăsta.

Să vă cultivaţi grădinile în pace!

Tu eşti bătrânul

2009-09-19T17:19:00.004+03:00

Tu eşti bătrânul cu murdarul
păr de funingine, ars rău,
eşti marele-anodin, bizarul,
în mână cu ciocanul tău.
Eşti, cânt al anilor, fierarul
ce-a stat mereu lângă ilău.

Eşti cel lipsit de sărbătoare,
ştiind de muncă doar să-şi vadă,
cel ce-ar putea muri pe spadă
ce încă nu-i strălucitoare.
Când mori ne tac şi ferăstraie
şi toţi sunt leneşi, beţi şi laşi,
se-aude atunci a ta bătaie în orice clopot din oraş.

Eşti meşterul, şi învăţând
de nimeni tu n-ai fost văzut;
un călător necunoscut, de unde, când în şoaptă,
când mai tare, zvonuri vin pe rând. (Rilke)

The Importance Of Being Idle

2009-08-24T15:26:00.003+03:00

I don't mind
As long as there's a bed beneath the stars that shine
I'll be fine, give me a minute, a man's got a limit
I can't get a life if my heart's not in it! (Oasis)

Mulţumim pentru peşte

2009-08-09T23:34:00.008+03:00

Îndată va veni şi Întrebarea, ptr. că răspunsul îl ştim cu toţii, sau nu, nu considerăm că acest lucru are o prea mare importanţă, dar mai mult decât aceste cuvinte alăturate aiurea o mai mare importanţă o are Mesajul Final al lui Dumnezeu şi fără nicio îndoială ne vom simţi cuprinşi de un URIAŞ sentiment de pace şi de înţelegere finală şi completă. Fiecare literă în parte va compune Mesajul:
Ne Cerem Scuze Pentru Neplăceri!
Iar ceilalţi care au înţeles mesajul mai târziu vor striga: La revedere şi mulţumesc pentru peşte! Sau au strigat. Nu mai ştim.
Photo: Revista Nautilus